Despre milenialişti, angajatori, vise şi cele ce (nu) ne despart

Doi tineri priveau un tablou de control. Prietenul care ȋmi trimisese fotografia ȋmi scria rȃnjind: “Al doilea motiv pentru care aş pleca din ţară după PSD sunt inginerii ăştia tineri care nu au habar de nimic. De 15 minute se uită ca la poarta nouă şi nu ştiu pe ce buton să apese pentru a porni instalaţia.”

9059227b5edc5da4d3164c93f22f529726d2b1d9

Sursa: Guliver Getty Images

Cel puţin un an a trecut de la mesajul ăsta. De atunci, subiectul pregătirii şi implicării noii generaţii parcă a revenit tot mai acut şi, cu mulţi nervi, a trebuit să ȋi fac şi eu faţă. Al doilea motiv pentru care… – vorba prietenului meu – m-am apucat să scriu rȃndurile astea a fost tocmai un articol proaspăt pe care l-am citit pe acest site.  De fapt, nu articolul propriu-zis (inteligent şi inspirat, de altfel), ci discuţiile pe care le-a născut. Şi am descoperit, iarăşi, fir-ar a naibii, că ne ȋmpărţim, de data asta nu ȋntre antenişti şi restul, nici ȋntre psd-işti şi restul, ci ȋntre nouăzecişti (nici o legătură cu “optzeciştii”, generaţia literară ce s-a confruntat, ludic, cu cenzura ultimului deceniu comunist) şi milenialişti.

Fără să vreau, am ȋnceput să citesc ȋncȃntat opiniile celor ce criticau tinerii actuali. Incȃntarea mea nu a durat decȃt cȃteva minute fiindcă mi-am amintit că, acum vreo douăzeci de ani, ȋi auzeam pe cei trecuţi prin viaţă că “tinerii ăştia nu au nimic ȋn cap”. Şi, atunci, demult, mi-am promis că nu voi ȋmbătrȃni niciodată (adică nu voi deveni ursuz si cȃrcotaş). Deci, pentru a fi corect cu mine, mi-am rezervat zece minute pentru a judeca (singur, doar era procesul meu !) dacă sunt vinovat de ceva.

Am ȋnceput cu acuzaţiile ȋmpotriva noilor absolvenţi de care mă lovisem şi eu, personal, şi pe care mi le ȋmpărtăşiseră prieteni de prin diverse companii, dar cam de aceeaşi vȃrstă:

  1. Li se rupe rău.
  2. Sunt prost pregătiţi.
  3. Au numai pretenţii.

V-am zis că aveam doar zece minute la dispoziţie. Dacă aş fi discutat la resurse umane probabil aş fi completat lista. Vă las vouă plăcerea asta.

 

  1. Li se rupe (rău, rău, da !). Si aici am dat cuvȃntul (din amintire) replicilor auzite de la prieteni.

“Bă, dacă unul din juniorii ăştia şi-ar bate capul să rezolve ceva. Cum dau de greu, cum sună mai departe!”

“Cum ȋi scoţi din schematismele lor se blochează. Parcă sunt pierduţi. Dar nu se stresează unul ! Se ridică de la birou să ȋşi facă un ceai !”

“Cȃnd eram eu la ȋnceput, dacă ȋmi zicea şeful să ȋmi fac targetul, să mor io dacă nu mă zbăteam să ȋl depăşesc măcar cu 1%.”

“Dacă văd că nu au habar de ceva, unul nu s-ar duce să pună mȃna pe vreun tratat de drept civil să se documenteze cȃnd ajunge acasă.”

  1. Sunt prost pregătiţi.

Aici, criticile merg ȋn două direcţii:

  • au ȋnvăţat numai ce nu trebuie.
  • habar nu au să aplice ceea ce au ȋnvăţat.

Nu mă mai apelez la opiniile altora fiindcă le-am constatat pe pielea mea. Asta chiar e o acuză irefutabilă.

  1. Au numai pretenţii şi oferă pentru ele mai nimic.

Partea cu “oferă mai nimic” decurge logic din primele două critici. “Păi şi dacă habar nu au de nimic, trebuie să pun pe unul să ȋi ȋnveţe, cum vor ei să primească mai mult de 1.300 Lei ȋn mȃnă ?! Mă costă numai unul 500 Euro.” Pentru a clarifica, scriu din Timişoara (şomajul cred că a devenit deja negativ).

Pentru obiectivitate, m-am pus ȋn pielea unui “milenarist”. Dar mi-a fost greu. Fiindcă acuzatorul din mine ar fi continuat:

“Cȃnd ȋmi căutam eu de lucru era coadă la un job. Şi interviurile se dădeau direct cu patronii. Care nu te ȋntrebau “Unde vă vedeţi peste cinci ani ?” ci direct “Bă, tu cam ce ştii să faci ?” Cȃnd am semnat primul contract de muncă ȋmi dȃrdăia fundul să nu greşesc şi să mă dea afară. Cȃnd m-am angajat la Coca Cola ca agent de vȃnzări (ȋn domeniul meu era o minune să găsesc ceva) lucram cȃte 12 ore pe zi să ȋmi fac targetul şi ȋncasările. Cȃnd am prins un post de consilier juridic plecam de la birou cu cărţile la subraţ. Citeam jurisprudenţă de ȋmi ieşea pe ochi şi nu m-aş fi prezentat ȋn faţa instanţei fără să imi pregătesc temeinic concluziile. Aşa se ȋnvaţă meserie, nu fugind de responsabilităţi !”

In dreptul colectiv al muncii, părţile sunt angajatorul (patronul) şi angajaţii. Legislaţia trebuie să asigure un echilibru ȋntre cele două părţi. Insă, ca ȋn orice domeniu, piaţa tinde să ȋncline balanţa ȋntr-o parte sau ȋn alta. Şi, ca ȋntotdeauna ȋn viaţă, echilibrul este doar un vis.

Tot ceea ce am scris mai sus este rezultatul experienţei dintr-o perioadă ȋn care “legea” o făceau angajatorii pe principiul “mai stau zece flămȃnzi la uşă”. Acum pentru un “flămȃnd” se luptă trei-patru angajatori… Aşa, ȋncet, am găsit argumente ȋn apărarea celor (aproape) condamnaţi. Şi, ȋncet, acestea au venit firesc. Dincolo de experienţa personală…

De ce ar trebui mereu să ne stresăm, să nu ni se “rupă” ? Unui amic ce lucrează la un retailer, unul din clienţii săi, un reputat medic cardiolog, i-a recomandat, după ce a aşteptat vreo zece minute cȃt era ocupat el cu alţi clienţi, “să o lase mai moale” cu agitaţia dacă mai vrea să prindă măcar un an de pensie. De ce trebuie să depăşim mereu targetul, să rezolvăm probleme, să ne zbatem ? E firesc să facem exact ceea ce scrie ȋn fişa postului. Suntem doar o părticică a unei maşinării, e unei echipe, ar trebui să facem exact treaba noastră, nici mai mult, nici mai puţin. Iar cȃnd “maşinuţa” se defectează, vine echipa de mecanici. Iar dacă fişa postului nu e ȋn regulă, avem departament de HR care să colaboreze cu şefii celorlalte departamente şi să ne spună exact ce trebuie să facem. Nu trebuie să fim fiecare “solve problems”. Imi amintesc de un personaj chemat să rezolve problemele… ȋn Casino, parcă. Un băiat isteţ care ȋi ȋnvăţa pe criminali să ascundă victimele şi urmele omorurilor. Fără să pună mȃna pe nimic, dădea doar dispoziţii băieţilor duri ce le executau ca mieluşeii.

Contractul de muncă prevede opt ore de lucru. Nu prevede “studiu acasă”. De asemenea, legislaţia prevede un program de formare profesională obligatoriu. Instruirea este parte a programului de lucru. Poate, acasă, omul ajunge obosit, are de dat cu bidineaua fiindcă nici “maistori” serioşi nu mai găseşti. Sau o mamă cu care trebuie să meargă la un guru, pardon, doctor (Doamne fereşte de vreun transplant !). Sau un copilaş care ȋi cerşeşte atenţie. Ne vindem o treime din zi: ajunge !

Dacă am ȋnvăţat serios, am terminat cu o notă frumoasă şi mulţime de credite nu se cheamă că am ȋnvăţat ?! Seful ăla ce zice că am ȋnvătat numai ce nu trebuie oare ce note o fi avut ? şi, dacă tot e aşa ȋnţelept, de ce nu merge la decan să ȋi spună ce anume interesează compania lui, poate aşa programa va fi mai “aplicată”. Poate el o fi fost un geniu, dar nu trebuie să fie toţi genii. Sau poate “s-a descurcat”. Dar asta nu ȋnseamnă că trebuie să continuăm cu “descurcatul”. Nu ne-am săturat să fim balcanici, să continuăm cu dilentatismul şi oamenii care ştiu să facă de toate şi nimic ? Companiile germane nu au nevoide de “descurcăreţi”, ci de oameni serioşi care ȋşi ȋndeplinesc strict obligaţiile de serviciu şi nu mai mult, că altfel “gripează” mecanismul.

Iar cu cerutul mai mult decȃt oferitul… Păi este una din regulile de bază ale vȃnzării. Dacă cerem numai ceea ce vrem, vom primi mai puţin. Şi cȃte alte tertipuri am ȋnvăţat la compania multinaţională mai sus pomenită (cum să induci celuilalt ideea că el chiar are nevoie de ceea ce vrei tu să ȋi dai…). Cumva să fie milenariştii ăştia mai isteţi (descurcăreţi ?!) ca noi ?!

Fiecare generaţie are caracteristicile sale, consecinţă a mediului ȋn care s-a format. Şi a condiţiilor ȋn care ȋşi “negociază” drepturile actuale. Cȃnd nu profiţi de nişte oportunităţi se cheamă că eşti prost, nu incompetent sau leneş. Beneficiul social al generaţiei “nouăzeciste” este evident. Munca sa a compensat ineficienţa. Ce ar fi ca noii generaţii să ȋi oferim un sistem eficient, nu să ȋi cerem să compenseze hibele organizaţiei prin implicare ?

E foarte uşor să ajungi din acuzator, acuzat. Mai ales ȋn sfera socială. După zece minute de reflecţie mi-am dat seama că văd bȃrna din ochiul altuia, dar nu şi dintr-al meu. Am stat vreodată să ȋi explic calm, o jumătate de oră, cuiva cu mai puţină experienţă şi care nu ȋnţelegea o speţă cum trebuie aşezate argumentele ? Jumătate de oră e enorm, pot face atȃtea ȋn acest răstimp ! Si doar timpul meu e drămuit, sunt foarte organizat, nu pot să ȋmi pierd vremea cu unii cărora li s-a rupt toată viaţa şi acum vor să ȋnveţe pe spatele meu !

Să scriu articolul ăsta mi-a luat o oră. Că altcineva şi-a petrecut altfel ora asta, e dreptul său. De altfel, dacă s-ar fi pus pe scris şi cȃţiva milenialişti, poate le-ar fi ieşit mai bine şi rȃndurile astea ar fi rămas doar pe mailul domnului Florin Negruţiu. Cȃnd mă mai gȃndesc că am promis şi editurii că voi termina cartea la care lucrez pȃnă ȋn martie, mă iau cu mȃinile de cap. Zeci de ore lucrate şi nu voi cȃştiga, probabil, nimic. Că aşa e piaţa de carte la noi, cumpărăm cȃt croaţii, care sunt de vreo patru ori mai puţini ca noi. Păi nu sunt mai pragmatici cei din generaţia tȃnără şi nu ȋşi pierd vremea cu asemenea aiureli ? Dar atȃt timp cȃt mai visez şi eu cai verzi pe pereţi se poate spune că nu am imbătrȃnit, aşa-i ?

Articol publicat pe republica.ro

Un gând despre „Despre milenialişti, angajatori, vise şi cele ce (nu) ne despart

Adăugă-le pe ale tale

  1. Pe măsură ce imbătrînim avem tendinţa să înlocuim vitalitatea tinereţii cu importanta de sine. Fără noi nu mai răsare soarele. Abisul de veacuri între tineri şi bătrâni, între bãrbaţi şi femei, este unealta cea mai utilă pentru demolarea oricărei societăți sau comunităti umane.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: