Angajatorul şi angajatul sunt egali ȋn drepturi. Codul muncii, de la multinaţionale la domnul Oprişan

“Colega mea de la Resurse umane vă va căuta pentru a vă prezenta un pachet salarial revizuit. Eu v-am sunat fiindcă ştiu că ne-aţi refuzat oferta nu neapărat pentru că angajatorul dumneavoastră actual v-a oferit un salariu la fel ca al nostru, ci pentru că nu ştiţi foarte multe despre compania noastră, cum se lucrează aici şi aţi avut unele temeri fireşti.”

viorica-dăncilă

Sursa: stareapresei.ro

A urmat o discuţie telefonică de douăzeci de minute, sinceră, pe parcursul căreia viitoarea angajată şi-a mărturisit toate dubiile pe care le avea faţă de jobul pentru care aplicase, avusese un interviu cu persoana care acum o suna, primise oferta solicitată, primise şi un nou pachet salarial de la compania ȋn care lucra după ce ȋşi prezentase demisia şi, ȋn urma acesteia, decisese că, pentru aceiaşi bani, era mai bine să rămȃnă.

“În primul rȃnd, sunt obişnuită cu ce am aici. Problemele noi necesită soluţii care mănȃncă mai mult timp fiindcă nu ştii unde să le cauţi. Pe urmă, orice schimbare e un stres. Dacă nu mai există motivaţia financiară, pentru ce să ȋmi sporesc nivelul stresului. În al treilea rȃnd, am un copil pe care ȋl las ȋn fiecare dimineaţă la grădiniţă: patru-cinci zile pe lună mai pot face ore suplimentare, dar mai mult nu fiindcă soţul lucrează ȋn vȃnzări şi nu ştie exact cȃnd termină. Şi tot de aici se trage şi a patra problemă: cȃnd mergi ȋntr-un loc nou trebuie să faci impresie bună şi nu cred să existe vreun şef care să fie ȋncȃntat cȃnd vede un subaltern că pleacă la cinci minute după terminarea programului.”

Acestea au fost problemele pe care, ştiind că cititorii de azi sunt grăbiţi, le-am prezentat ȋn rezumat.

Dilemelor amicei, şeful de departament ce o sunase le-a răspuns pragmatic. Cumva prea frumos fiindcă, la sfȃrşit, doamna era convinsă că face o alegere bună acceptȃnd noul job. Însă, la fel de pragmatică, a aşteptat primirea noii oferte financiare ȋnainte de a-şi prezenta demisia.

Evident că fiecare poate promite multe ori zugrăvi realitatea ȋn culori strălucitoare. Unele dintre condiţiile prezentate la semnarea unui contract pot să fie ulterior diluate. Sau, odată cu schimbarea şefului organizaţiei sau chiar a unuia de departament, atmosfera se poate schimba brutal. Lăsăm la o parte că, dintr-o discuţie, fiecare poate ȋnţelege ce vrea şi ȋşi poate imagina cȃte ȋn lună şi-n stele. Cumva ca ȋntr-o căsătorie, la un alt nivel. Ceea ce ne interesează pe noi este că, la sfȃrşitul discuţiei, viitorul angajat a ȋnţeles că privea raporturile cu viitorul său angajator dintr-o perspectivă care ȋl punea ȋntr-o postură de inferioritate.

În primul rȃnd, cel ce dorea să o angajeze nu ȋşi imagina că va pune slujba ȋnaintea nevoilor copilului. De fapt, contractul de muncă ȋnseamnă că ȋţi “ȋnchiriezi” aptitudinile profesionale timp de opt ore pe zi, de luni pȃnă vineri, unei organizaţii ȋn cadrul căreia ai un un anumit rol. Este treaba organizaţiei să ȋţi organizeze munca şi să ȋţi folosească cȃt mai bine şi mai profitabil cunoştinţele şi abilităţile. Evident că, dacă ȋn cazul ȋnchirierii unui imobil sau a unei maşini, sunt sumedenie de reguli ce trebuie respectate pentru a nu afecta bunul ȋnchiriat, cu atȃt mai puternic cuvȃnt cȃnd este vorba de “ȋnchirierea” unei fiinţe pentru cȃteva ceasuri dintr-o zi, regulile trebuie sa fie mai stricte. Evident că numai ȋntr-o utopie poate fi vorba numai de drepturi: motivarea este pozitivă, dar şi negativă. Însă, pe o piaţă a muncii ȋn care nevoia de angajaţi – nu doar serioşi ori foarte bine pregătiţi – nu are acoperire ȋn ofertele existente, motivarea negativă trebuie folosită cu precauţie.

În al doilea rȃnd, pentru şeful de departament care ȋi explicase cele de mai sus, orele suplimentare sunt doar o excepţie. Nu doar că sunt scumpe pentru angajator, dar necesitatea efectuării lor ȋn mod constant este dovada unei proaste organizări. În luna precedentă, angajata ce efectua aceleaşi operaţiuni precum postul pentru care aplicase doamna, efectuase un număr de şase ore care, foarte probabil, nu urmau a fi plătite, ci compensate cu o zi liberă.

Şi, ȋn sfȃrşit, adăugase glumeţ şeful de departament, nevoia de a “face o bună impresie” muncind peste program, poate chiar fără plată, este o anomalie a celor intraţi ȋn piaţa muncii atunci cȃnd angajatorii, mai cu seamă autohtoni, spuneau trufaş “hai, bagă, că mai sunt zece la uşă care ȋţi vor postul”. Şi, cumva, gȃndind că trebuie să ne arătăm implicaţi pentru a intra ȋn graţiile şefului, ne pune ȋntr-o vădită inferioritate faţă de angajator. Or, chiar Codul muncii precizează cȃt se poate de clar că părţile contractului de muncă sunt egale ȋn drepturi…

Bărbatul de la celălalt capăt al firului mai adăugase că avea un prieten bun care plecase la o mare companie germană ȋntr-una din fabricile din chiar ţara de origine a acesteia. Bucuros peste poate că prinsese acel post, ȋncerca să găsească soluţii noi, să performeze, pleca mereu ultimul acasă. Perioada aceasta a durat vreo doua săptămȃni pȃnă ce a fost chemat la serviciul de resurse umane şi ȋntrebat dacă are probleme de adaptare, dacă are nevoie de a fi trimis la un curs de limbă ori dacă şeful i-a repartizat prea multe probleme. Ruşinat, a mărturisit motivul pentru care rămȃnea peste program. Doamna de la Resurse umane, cu seriozitate teutonică, şi-a ȋnghiţit un zȃmbet şi i-a explicat că acea companie ȋşi respectă personalul şi cunoaşte foarte bine legea pentru a permite un asemenea exces de implicare. Cu tact, doamna i-a mai explicat că atitudini de acest fel dăunează colectivului, că vor crea discuţii ȋntre colegi, că dorinţa de afirmare este firească, ȋnsă trebuie să se realizeze prin rezultate bune folosind resursele puse la dispoziţie şi respectȃnd procedurile fabricii.

Ceea ce a ȋnţeles amica mea, a fost că atitudinea sa faţă de angajator era tocmai aceea care dădea loc abuzurilor şi ȋncălcării legii. Că degeaba ceri angajatorului să aibă un comportament raţional şi să ȋţi respecte ȋntocmai drepturile dacă tu ȋnsuţi ȋi dai prilejul să ţi le ȋncalce. Este ca şi cum te vaiţi că medicul primeşte plicul cu bani pe care tu ȋnsuţi ai insistat să ȋl primească.

Istoric privind, am putea spune că este o mentalitate aproape medievală, de supus al vreunui boier, dobȃndită de-a lungul veacurilor ȋn care o parte a noastră am slujit ȋn gospodăriile celor trei “naţiuni privilegiate” transilvănene, iar o altă parte am suferit domnii fanariote şi am experimentat umilinţa pentru a supravieţui.

Poate a fost influenţa ultimei jumătăţi de secol, cȃnd a trebuit să ne “descurcăm” şi cea mai la ȋndemȃnă tactică era aceea de a “peria” superiorul şi a-i face voile.

Sau, poate, explicaţia este mai simplă şi o regăsim ȋn actualitate: o mare parte a noastră (şi nu o generaţie, nu cred că suferă de tara asta o ȋntreagă generaţie şi nici nu avem nevoie de alte clasificări care să ne dezbine) am trăit anii ȋn care era aproape imposibil să ȋţi găseşti o slujbă doar datorită competenţelor tale. Au fost anii ȋn care ‘’capitalul autohton” nu avea nevoie de profesionişti, ci de oameni care să tragă sforile, să le asculte orbeşte ordinele şi să le satisfacă capriciile.

Şi, poate, mai e o explicaţie: cȃnd am ajuns din şcoală ȋn “cȃmpul muncii” am constatat că aproape nimic din ceea ce ȋnvăţasem nu ne folosea ȋn viaţa reală. Şi conştiinţa faptului că nu ştiam aproape nimic din ceea ce aşteptau ceilalţi de la noi ne-a făcut să plecăm capul, să adoptăm atitudinea umilă şi dorinţa de a fi pe placul unui şef care nu era mai pregătit decȃt noi, dar avea “ştiinţa vieţii” şi, mai ales, ştiuse, la un moment dat, să facă bani.

Acest angajat docil, mereu de acord cu şeful, gata să uite de ziua de naştere a copilului dacă cel ce ȋi plăteşte salariul ȋi cere să mai ȋntocmească nişte dări de seamă pe care nu le va citi nimeni, pare că este din ce ȋn ce mai greu de găsit chiar şi ȋn judeţele cele mai sărace. Numai zilele trecute, domnul Marian Oprişan se vedea contrazis ȋn public de un subaltern, curaj care l-a făcut pe starostele Vrancei să ȋi ceară acestuia, ȋn stilul buticarilor interlopi ai anilor ’90, de faţă cu primul-ministru şi jurnaliştii ce relatau “vizita de lucru”, să nu ȋşi mai permită vreodată a-l contrazice. Doar şeful are ȋntotdeauna dreptate, nu-i aşa?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: