HERUVIM – fragment

Casa se găsea pe o stradă mereu ȋnsorită. Nu era ȋntotdeauna cald cȃnd ajungeam acolo, dar era ȋntotdeauna soare, chiar şi ȋn zilele de iarnă.

cropped-banner-hervimafis-11ianiraie2019-2.jpg

Casa propriu-zisă se găsea ȋntre stradă şi grădina din spate. Poate culoarea ȋn care era zugrăvită atrăgea cumva lumina fiindcă, dintre copacii grădinii, ȋmi părea strălucitoare. Numai cineva care s-a născut ȋntr-un bloc dintr-un cartier nou poate ȋnţelege ce minune reprezenta o casă de pe o stradă liniştită care sa aibă o grădină plină de pomi, flori, zmeuri, coacăze şi agrişe, despărţită de curtea casei de pe strada din spate de un rȃnd de tuia imenşi.

În lumina nesfȃrşită mă jucam cu un pisoi bătrȃn şi un căţel la fel de mic precum pisoiul, dar mult mai vioi. Mă ascundeam de ei printre arbuşti. Uneori mă ȋnţepam şi nu plȃngeam.

Odată a venit şi o fetiţă să se joace cu noi. A plecat după cȃteva minute fiindcă trebuia să ȋşi mijească ochii de la atȃta lumină. Şi nu inţelegea nimic din ce miorlăia motanul!…

Cȃteodată mergeam până pe verandă pentru a le ȋmpărţi zmeure alor mei. De fiecare dată ȋi auzeam vorbind cu gazdele despre Dumnezeu. Nu ȋnţelegeam de ce aveau chipurile atȃt de ȋncrȃncenate. Uneori chiar spuneau vorbe urȃte. Eu ştiam că Dumnezeu te face mare, tare şi că te păzeşte dacă i te rugai ȋngeraşului pe care l-a trimis special pentru fiecare din noi. Doar mă asigurase mama, iar tata a dat din cap hotărȋt, confirmȃnd spusele ei.

Au trecut mai bine de douăzeci şi cinci de ani de cȃnd mă jucam în grădina aceea. Nu pot număra exact cȃţi, dar trebuie să fi fost ȋnainte de a merge la şcoală fiindcă nu mă supăra nimic. Mă rog, nu ȋmi plăceau vorbele alor mei şi nici chipurile lor. Dar zȃmbeau imediat ce lăsam să cadă din mȃinile mele micuţe fructele parfumate şi colorate.

Am ȋnţeles de ce erau ȋncrȃncenaţi cȃnd vorbeau despre Dumnezeu ȋntr-o singură zi. O zi de ajuns pentru o viaţă. O zi ȋn care moartea a alergat pe lȃngă mine, am plȃns, am rȃs şi am căutat una din cele mai mari taine. Sau să fi fost o comoară?… Şi ȋn care am reȋntȃlnit iarăşi lumina acelui loc de care vă spuneam, un loc pe care acum nu aş mai şti să ȋl găsesc.

Lumina asta revăzută a fost cel de-al doilea motiv pentru care am scris povestea unei zile uimitoare.

Toate marile aventuri ȋncep cu o zi uimitoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: