Romȃnia e bolnavul incurabil care ȋşi distruge copiii ce ȋi stau la căpătȃi

Demult mă bȃntuiau gȃndurile care vor urma. A fost nevoie sa le pun pe hartie doar de ȋntȃmplările de ieri şi de ziua liberă de azi.
pacalici
Auzisem decuseară la radio răspunsurile multora la ȋntrebarea “Ce sărbătorim noi pe 24 ianuarie?” Iniţial mi s-a părut amuzant că trăiau ȋn non-istorie, că ȋncercau să ghicească propunȃnd răspunsuri fără legătură cu realitatea. Pe urmă m-au trecut fiori şi mi-am amintit că suntem europenii ce cheltuim cel mai puţin pentru cărţi, 3 euro ȋn medie pe an…

Îmi amintesc lecţiile de istorie dedicate acestui eveniment. A fost uimitor că romȃnii reuşiseră ȋn această zi friguroasă de ianuarie să păcălească ȋn stil neoaş puternicele state care se ȋmpotriveau unirii. Dar nu a fost nimic ieşit din comun pentru a o sărbători după mai bine de un veac şi jumătate, dovadă răspunsurile de la radio. Dar cadoul unei zile libere făcut nouă de locatarii ce devastează Casa Poporului a fost o mită pentru a-i privi cu ȋngăduinţă cȃnd ȋşi mai acordă ei zile libere de puşcărie. Sau poate mă ȋnşel eu fiindcă nu ȋmi fac bine zilele libere.

Ieri a fost 23 ianuarie şi am lucrat. Întȃmplarea m-a dus la prefectură. De fapt, un client care nu pricepea cum se poate să nu ȋi fie semnată o hȃrtie de către un funcţionar public ȋn două luni. Aşa că am aflat că doamna prefect este posibil să fie ȋn concediu de boală şi nu se ştie cȃnd ȋşi poate exercita funcţia. Iar altcineva ȋn locul ei nu poate semna documentul fiiindcă s-ar putea să ȋl anuleze justiţia. Nenorociţi judecătorii ăştia!…

Cȃnd intrasem ȋn acel birou nu ȋmi făcusem prea multe speranţe. Aşteptȃnd jumătate de oră să fim primiţi ȋntr-o audienţă fixată pentru o anumită oră cu o săptămȃnă ȋnainte, am avut impresia că ȋn sediul frumosului Palat administrativ se mutase Parchetul. S-au perindat ȋn costume italiene slim chinuite de burţile autohtone tovarăşi pe care ȋi mai văzusem pe acolo ȋn urmă cu vreo cincisprezece ani cȃnd mai pierdusem timpul pe acele holuri şi care, aflasem din presă, ȋntre timp, fuseseră trimişi ȋn judecată. Ciudat, peste chipurile lor parcă nici nu trecuse timpul, doar puţină Londa le colora tinereşte părul.

Cȃnd vezi feţe cunoscute după mulţi ani, ţi se confirmă că eşti acasă, nu-i aşa?

La fel cȃnd te sună cineva să ȋţi povestească de colegi de care nu ai mai auzit nimic de mulţi ani. Doamna care mă sunase trebuia să povestească fiindcă era surprinsă că “ştii pe Cristi, băiat bun, săritor, dar ȋn vȃrstă… nu ȋmi vine să cred că e de trei ani ȋn Germania… şi celălalt, da, da, incredibil, nu ştia o boabă de limbi străine, a plecat şi el cu nevasta tot acolo… dintre toţi mai e doar Mirela, aşteaptă şi ea pensia.”

O colegă ȋmi trimite un link cu un articol ȋn care Moise Guran ȋncearcă să intuiască mişcările politice care vor urma. Are rost să ȋl citesc? Nu trebuie să fii analist politic pentru a ȋnţelege că, de patru ani ȋncoace, singurele acţiuni politice sunt pomenile şi grija pentru bieţii infractori. Politician şi infractor au ajuns noţiuni aproape identice.

Mi se pare că, ascultȃnd anumite posturi de radio, citind cȃteva siteuri şi privind la o televiziune, am ajuns ȋntr-o bulă de inadaptaţi. Nişte teoreticieni cu capul ȋn nori, nişte părinţi care trebuie să ȋşi creasca copiii fără să ȋnţeleagă nici ei lumea ȋn care trăiesc, nişte Kafka nefericiţi, lipsiti de genialitatea lui. Poţi să ȋi spui unui copil de şase ani că nu e normal să răspundă cȃt fac 8+4, sau unei fete de doisprezece ani că e nebunie să ȋi ceară profesoara să comenteze la prima lectură o poezie de-a lui Marin Sorescu? Nu poţi fiindcă i-ai face şi pe ei nişte inadaptaţi, nişte viitori adulţi care se ȋmpotrivesc mersului societăţii. Dar cum a ajuns societatea asta condusă de unii care nu au nimic de-a face cu şcoala, cu ȋnţelepciunea, bunele maniere, seriozitatea, limba romȃnă, pȃnă la urmă, cu nimic din ceea ce am ȋnvăţat noi că ar fi normalitatea? Poate că aceia care habar nu aveau ce se ȋntȃmplase pe 24 ianuarie dintr-un an foarte ȋndepărtat sau cine a fost Vodă Cuza au dreptate. Iar noi, cei care citim Republica, suntem cei ce ar trebui să dispărem din Romȃnia anului 1939… 1949… 2019?

De la Palatul administrativ am ajuns ȋn Piaţa Victoriei. Mi-o amintesc din adolescenţă, cȃnd, ȋn fiecare week-end se adunau grupuri-grupuri de oameni care dezbăteau politică, sport, economie, fiecare după cum se pricepeau. Se vindeau ziare groase, cu puţine fotografii şi mult, mult, scris. Acum se mai vȃnd nişte ziare subţiri şi colorate. Tata venea acasă cu cel puţin trei sau patru şi citeam din ele cȃteva ore, murdărindu-mi degetele de cerneală. Îmi amintesc că ai mei se contraziceau mereu cu bunicii, cei din urmă ȋnfocaţi susţinători ai lui Iliescu. Acum tata are vȃrsta bunicilor de atunci şi se uită la televizor, la cȃteva posturi pe care se vorbeşte mult şi rău. Crede că atunci, prin ’90, era doar un visător şi nu ȋnţelegea nimic din politică.

Colegii se ceartă pe modul de aplicare a O.U.G. 114. Cineva ȋnjură analfabeţii care nu au habar să redacteze un act normativ. Altcineva ȋnchide discuţia spunȃnd că dezbaterea e de prisos fiindcă trebuie să apară normele metodologice… că articolele Codului fiscal sunt inaplicabile fără explicitări. Îi dau dreptate şi o ȋntreb de ce mai stă ȋn Romȃnia fiindcă mereu are răspunsuri bune. Îmi spune că vrea să aibă ȋntȃi un copil şi pe urmă scoate geamantanul. Altcineva se miră că sunt pesimist şi mă ȋntreabă dacă nu am pe cineva la ANAF să o ajute să se angajeze acolo.

Pe grupul de WhatsApp suntem anunţaţi că vineri copiii au liber. Primim şi o fotografie cu ordinul semnat de ministrul Andronescu. Doamna aceea care plȃngea acum vreo cȃţiva ani prin parlament că vor procurorii să o ȋntrebe cȃte ceva de contracte frauduoase. O fi fost tot pe cȃnd s-a aprobat să fie liber 24 ianuarie?

După un 23 atȃt de deprimant, chiar meritam ca 24 să fie liber. E bine că am timp să scriu. Acum, că am terminat, o chem pe soţie să visăm că plecăm mai mult de o vacanţă. Mie ȋmi plac ţările mediteraneene, dar ea va spune că se trăieşte mai bine ȋn Franţa sau Germania.

Oricum, nu e vreo grabă: mai puţin şi vom putea cere azil politic oriunde.

Un gând despre „Romȃnia e bolnavul incurabil care ȋşi distruge copiii ce ȋi stau la căpătȃi

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: