10 amintiri din Epoca de Aur

A fost odată ca niciodată… Aşa incepeau basmele copilăriei noastre.

10-lei-nicolae-si-elena-ceausescu-taind-pamblica-de-inaugurare-a-canalului_19416_7108376282e56eL

Nu ȋi mai citesc băiatului basme. Poveştile pentru copii sunt cu totul diferite de ceea ce ştiam noi. Acum ȋmi par aproape-basme amintirile copilăriei mele. Pȃnă la urmă, şi copilăria noastră, a celor care am mai prins cȃţiva ani ȋnainte de 1989, şi povestirile pe care ni le spuneau părinţii ori, mai ales, bunicii noştri, au ceva ȋn comun: la sfȃrşit, binele a ȋnvins.

N-aş fi ajuns să scriu materialul acesta dacă nu ar fi insistat Marcus ȋn mai multe rȃnduri să ȋi povestesc cum era pe vremea lui Ceauşescu. Aşa că, vrȃnd-nevrȃnd, spunȃndu-i ceea ce ȋmi aminteam, am ajuns să redescopăr ascunse şi crezute uitate, amănunte pe care cei care nu au prins acei ani le-ar crede neverosimile. Şi pentru ei, pentru cei care nu ȋşi pot decȃt imagina cum era viaţa pe atunci suntem datori să le amintim de ce trebuie să se ferească de cei ce se văd iarăşi ȋn lumea sumbră a acelor ani.

Pentru cei care nu văd decȃt frumuseţea Epocii de Aur: am avut o copilărie frumoasă şi, uite, am ce povesti acum. Dar nu aş vrea ca fiul sau nepoţii mei să mai trăiască ȋntr-o lume precum fusese a noastră.

Au fost odată…

  1. Cărţile

Da, pe atunci se citea. Un scriitor mediocru avea tiraje la care acum doar Cărtărescu visează… Iar scriitori erau văzuţi cam ca semizeii, pȃnă şi eu, la cei cȃţiva ani ai mei, auzisem de Adrian Păunescu. Să nu mai spun de Constantin Chiriţă, cu ai cărui Cireşari mă delectam. Ei erau starurile anilor aceia, iar nu Capatos ori Bianca Drăguşanu.

Îmi aduc aminte de cozile la cărţi. Odată eram cu ai mei ȋn concediu, la Govora, şi am văzut cȃteva zeci de oameni ȋmbulzindu-se ȋntr-o librărie: aduseseră cărţi străine. De acolo mi-au cumpărat şi mie Omul amfibie.

Librarii erau unii dintre privilegiaţii zilei, să prinzi un Shogun presupunea să ai pile serioase printre ei.

  1. Librăriile

Fiindcă tot veni vorba de cărţi… librăriile erau unul din locurile ȋn care intram mereu, la ȋnceput dus ȋnăuntru de mȃna fermă a mamei, mai tȃrziu trăgȃnd-o eu pe mama să ȋmi mai cumpere ceva. Erau librării mari, ȋn care găseai de la caiete de şcoală la ursuleţi de pluş. Librăria din Piaţa Dacia ocupa un spaţiu pe care acum ȋl ȋmpart o bancă, o farmacie, ȋncăperea unde se mai vinde papetărie (şi care poartă totuşi, ironic parcă, denumirea de “librărie”) şi o brutărie cu ştaif.

Doar că ȋn spaţiul acela mare, nou (pe atunci), luminat de soarele care parcă se ȋnvȃrtea ȋn jurul său, nu se găseau prea multe. Eram bucuros din care afară cȃnd mai găseam vreun soldat sau cowboy din plastic pe care ȋl adăugam armatei de acasă. Mai găseam cărţi pentru copii scrise de romȃni (Enigma străvechii cetăţui, a lui Stefan Zaides nu o voi uita vreodată) şi rar, dar foarte rar, maşinuţe.

O singură dată am nimerit cu bunica la librăria din centru cȃnd aduseseră maşini chinezeşti. O asemenea ȋntȃmplare merita o cheltuială, chiar dacă pensia bunei era mică: mi-a luat un Ferrari şi un Barkas cu care m-am jucat ani mulţi. Nici chinezii nu mai fac acum lucrurile de odinioară…

  1. Televizorul

Am văzut prima dată ET extraterestrul  al lui Spielberg la un televizor alb-negru. Personajele vorbeau sȃrbeşte fiindcă ȋl dădeau la TV Belgrad 2. Dar nu asta mă deranja cel mai mult, ci purecii. Oare cȃţi mai ştim cum arată purecii?

Antenele erau pe bloc. O dată la două săptămȃni tata urca acolo, mama deschidea geamul, el mai trăgea de antenă la dreapta sau la stȃnga, ȋn funcţie de cum ȋi spunea ea că se vede mai bine la canalul nostru preferat. Nu mai ştiu dacă era Belgrad 1 sau 2. De la televiziunea noastră ȋmi amintesc doar Norii negri, un serial polonez de capă şi spadă, şi Nemuritorii, filmul lui Nicolaescu pe care ȋl dădeau ȋn serial.

Pe urmă a apărut antena colectivă, purecii s-au mai micşorat, iar la sȃrbi au ȋnceput maratoanele cinematografice.

  1. Videoul

Cine avea o asemenea sculă ori era securist, ori avea nişte rude ȋn străinătate. Iar să faci rost de casete era o adevărată aventură. De obicei, se ȋmprumutau de la unul la altul şi ne uitam la filme pȃnă se prindea banda. Nu ȋmi mai amintesc dacă Indiana Jones l-am văzut prima oară la video sau la sȃrbi.

  1. Compotul de struguri

Cȃt erau de dulci şi parfumate boabele acelea mari care se spărgeau ȋntre dinţi… Le descoperisem la capătul unui raft mare, lung şi cam gol. Mama a luat două sau trei. Peste cȃteva zile, cȃnd ne-am ȋntors, nu mai erau nici compoturile de struguri. Le-am mai găsit anul următor, tot aşa, o singură dată.

Alimentara era lȃngă librărie şi era de vreo două ori mai mare decȃt aceasta din urmă. În locul librăriei v-am spus ce e acum. În locul alimentarei se găseşte azi un Profi, o altă brutărie, un cazinou cu jocuri mecanice şi două farmacii. Dacă nu mă credeţi, mergeţi ȋn Piaţa Dacia, sunt vizavi de fostul cinematograf cu acelaşi nume.

  1. Portocalele

Nu ştiu de ce, cȃnd se dădeau portocale, pui sau alte specialităţi, se vindeau la o uşă metalică cu o deschizătură mică din spatele alimentarei, iar nu ȋn spaţiul generos şi gol dinăuntru. În cȃteva minute se aduna mulţime de oameni care se ȋmpingea ȋnspre acea deschizătură din spatele căreia se răţoia vreun vȃnzător plictisit ori iritat, niciodată zȃmbitor. Cred că oamenii pȃndeau cȃnd se apropia o anumită maşină care aducea produsele mult-visate, altfel nu ȋmi explic cum apăreau mulţime chiar ȋnainte de a ȋncepe cei de după uşa metalică să vȃndă.

Eu mă plictiseam ȋntotdeauna repede să stau de mȃna bunicii. Noroc că fiecare “codaş” mai venea cu cȃte cineva, de obicei unul sau doi copii, pentru a primi mai multe găini sau mai multe kilograme de portocale fiindcă se dădea un număr fix pentru fiecare persoană. Aşa că ne luam cu joaca şi ne ȋntorceam la coadă numai cȃnd alor noştri le ajungea rȃndul şi ne chemau pentru a ne arăta omului din spatele fantei din uşa metalică.

Uneori, cei bătrȃni se luau la harţă. Mamă, ce ȋnjurături şi blesteme ne făceau să murim de rȃs! Aveau imaginaţie ȋn acei ani, nu glumă.

Cȃt de acre, dar cȃt de bune erau portocalele de atunci!

  1. Cinematografele

Piedone ȋn Africa, Tunurile din Navarone… Stăteam la coadă şi ne rugam să nu se ȋnchidă casa fiindcă se vȃnduseră toate biletele de la reprezentaţia care ȋncepea peste o oră. Dacă mă gȃndesc bine, la vȃrsta mea poate nici nu trebuia să intru la asemenea filme.

Duminică dimineaţa era ora de desene animate pentru copii. De cȃte ori am văzut aceleaşi aventuri ale Mihaelei. Miaunel şi Bălanel erau simpatici, dar dacă aveam parte de 10 minute cu Lolek şi Bolek povesteam trei zile ce prostii făceau.

  1. Concediile

Govora, Moneasa, Mamaia. Frumoase locuri. Dar de ce mi se păreau aşa de lungi concediile? Nu neapărat fiindcă durau cȃt două sejururi la turci, adică vreo 14 zile, ci pentru că aveam impresia că zilele se repetă. Asta dacă nu cumva ploua şi mă plictiseam ȋn casă.

Dar era greu să prinzi un loc ȋntr-un hotel bun. Noroc că ȋn Timişoara aveam Comtim-ul… Iar o rudă de salam de vară strecurată la receptia staţiunii ȋţi asigura o cameră cu vedere la pădure.

Şi restaurantele… Mirosea atȃt de bine… şi cum se auzea cȃnd zeci de oameni loveau la unison cu tacȃmurile metalice farfuriile de mȃncare!

  1. Coada de la benzinărie

Da, pe atunci nu mergeai calm la benzinărie, alimentai, dădeai cardul şi plecai. Nici vorbă. Cum stăteau doamnele la coada de la alimentară, aşa stăteau bărbaţii cu mȃndria vieţii lor, de obicei o Dacia 1300, la rȃnd la benzină. Să faci vara un drum pȃnă la mare adunai un an de zile picătură cu picătură. Oricum, ȋntr-o săptămȃnă circulau maşinile cu numere cu sot, ȋn alta cele cu numere fără soţ.

Dar copiilor ne plăcea să vedem maşinile aliniate frumos la coadă. Cȃteodată zăream vreo Volga sau noile Aro 10.  O singură data am văzut o Warsawa: superbă maşină! Doar recent am aflat că modelul acela era copiat după Pobeda rusească.

  1. Pachetele de sărbători

Ce fericire pe famillile care aveau o rudă ȋn străinătate! Visam un an ȋntreg la ciocolatele acelea nemaipomenite care ȋnghiţiseră alune imense care ni se spărgeau printre măsele. Nu ȋnţelegeam nici ȋn ruptul capului de ce la noi se găseau doar tablete fără gust şi bomboane cu lapte. Era să uit de Jucăriile mele, acestea din urmă erau mai bune, dar aveau prea mult zahăr, totuşi.

Şi de ce nu găseam ȋn alimentarele noastre acei ursuleţi coloraţi şi gustoşi care acum ne ȋmbie de pe rafturile supermarketurilor? După treizeci de ani arată la fel ca atunci.

Da, cum spuneam, copilăria a fost frumoasă. Putem să cădem uneori ȋn reverie amintindu-ne ȋntȃmplările de odinioară, dar să nu confundăm niciodată culoarea nostalgiei cu realitatea. Epoca de Aur nu trebuie să se mai intoarcă vreodată, am pierdut destule decenii şi prea multe speranţe să ne mai permitem acest coşmar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: